Radu-Ilarion Munteanu

Carti publicate

6.Trompetistul care semăna cu Melchiade

Editura Limes, Cluj, 2010

Prefaţă, de Ioan Pavel Azap:
Banchetul lui RIM

Pe Radu-Ilarion Munteanu l-am întâlnit cu ani buni în urmă, citind prima carte a unui alt Radu, [Ţuculescu], Portocale şi cascadori, în care prima povestire îi este dedicată prietenului R.I.M.. Sincer să fiu habar n-aveam cine-i R.I.M. (nici pe Radu Ţuculescu nu-l ştiam), bănuiam că e vreo iubită ascunsă sub iniţialele prenumelui, ale numelui… de fată şi ale numelui dobândit prin căsătorie - asta ca să nu se prindă ochii vigilenţi ai soacrelor, soţilor şi altor persoane din proximitatea scriitorului debutant. Pe RIM, cel în carne şi oase aveam să-l întâlnesc ceva mai târziu, peste un număr considerabil de ani, tot graţie lui Radu Ţuculescu, chiar în… maşina acestuia din urmă! Aici se impune o paranteză. Veţi fi observat diferenţa între cele două moduri de scriere, cu sau fără puncte care fac din literele anterioare – iniţiale. Între timp, autorul al cărui volum de proză încerc să-l prefaţez şi-a asumat forma fără punctuaţie ca siglă identitară şi există, la intersecţia mediului cultural, dar mai ales literar şi cel internautic persoane care nici nu-l cunosc altfel decât ca RIM). Ne îndreptam, în octombrie 2006, într-un careu aşa şi-aşa (cei trei amintiţi şi poetul Daniel Moşoiu), spre Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, “păstorit”, festivalul, de delicatul poet, şi tot atât de delicatul director al Casei de Cultură din localitate, Vasile Muste. Pe drum, descoperind în Radu-Ilarion Munteanu şi un cinefil veritabil, am ajuns din vorbă în vorbă la… un alt Radu, Radu Mihăileanu, eu deplângând gestul lui Roberto Benigni care, primind spre lectură scenariul lui Mihăileanu la Trenul vieţii cu oferta de a interpreta rolul nebunului satului, nu i-a dat niciun răspuns, dar a ieşit pe piaţă cu Viaţa e frumoasă, în 1997, înaintea premierei filmului regizorului francez de origine română. Astfel, nu Radu Mihăileanu, mai puţin cunoscut la acea dată (făcuse abia un film, Trahir, 1992) a fost primul regizor al unei comedii despre Holocaust - cum i s-ar fi cuvenit, susţineam eu -, ci Benigni. Cu acribie inginerească, Radu-Ilarion Munteanu mi-a demontat pledoaria prin, sintetizând, două argumente irefutabile: în primul rând, spunea el, datorită acestui incident (dacă a fost real!), avem două filme bune despre Holocaust, ceea ce e perfect adevărat - aşadar, să ne bucurăm; în al doilea rând, avem în Trenul vieţii o bijuterie de rol, graţie lui Lionel Abelanski, cel care face pe nebunul în locul lui Benigni (care Benigni îşi face numărul în propriul film), aşadar avem două prestaţii actoriceşti de ţinută - deci, iarăşi, să ne bucurăm.
Tot din două motive am făcut această lungă introducere. În primul rând, nu sunt critic literar aşa că n-aş putea scrie o prefaţă “standard”, o analiză punctuală, la obiect, a prozelor din cartea de faţă. În al doila rând, şi asta este cel mai important, modul de a raţiona al lui Radu-Ilarion Munteanu expus mai sus defineşte, caracterizează foarte bine şi modul lui de a scrie, atmosfera prozelor din Trompetistul care semăna cu Melchiade: RIM “stoarce”, hedonist, şi ne propune să facem la fel, maximum de profit din scrisul lui. Evident, nu despre drepturile de auctoriale este vorba. Nu. Orice rând din această carte, livrescă prin excelenţă, denotă bucuria şi o imensă plăcere de a scrie. Radu-Ilarion Munteanu este conştient că textul naşte text, că proza se naşte din proză, că livrescul ne domină destinul, dar în loc să facă o tragedie din asta (precum făcusem eu din “cazul” tizului său, Radu Mihăileanu), vede mereu partea plină a paharului: faptul că te poţi “juca” cu maniere şi stiluri de a scrie din epoci şi vremuri diferite este o şansă la fel de mare pentru autor, dacă nu chiar mai mare!, decât să fi scris, să zicem, Decameronul, Ciocoii vechi şi noi sau, ştiu eu, Drum fără pulbere! RIM nu se sfieşte să-i dedice, dezinvolt, o proză “Demiurgului din Macondo” şi alta “Unei reţete de salată de boeuf”,să compună o proză “după o idee de Radu Cosaşu”,ori să-l “calchieze” dezinvolt pe Al. O. Teodoreanu.
Şi totuşi, proza lui Radu-Ilarion Munteanu nu e mimetică, el nu-şi alege modelele în funcţie de popularitatea & recognoscibilitatea stilului, a unei mărci literare, pentru a cuceri lectorul, a-l subjuga unui model auctorial. De fapt, nici nu este vorba aici de modele, ci de ceva mult mai adânc şi mai subtil: de afinitatea lui RIM cu literatura în speţă. Ştiind, fără a se resemna, că originalitatea este azi floare rară - dacă nu cumva a chiar dispărut -, şi că talentul nu e comensurabil - altfel spus este inestimabil -, RIM scrie fără a se impacienta, fără a se panica, un singur şi etern… palimpsest!
De altfel, omul însuşi este o enciclopedie, un ins livresc. Asemeni fişierelor unui computer avant-la-lettre (bănuiesc că a intrat în contact direct cu un astfel de “agregat” după anii formării, ai uceniciei culturale), Radu-Ilarion Munteanu “înmagazinează” sumedenie de informaţii şi cunoştinţe - asimilate, disecate, rumegate - din cele mai diverse domenii: literatură, film, muzică, etnografie şi, evident, ştiinţele exacte. Ei bine, spre deosebire de computer, RIM distilează toată această informaţie şi o transformă când în material literar, când în strălucitoare momente conviviale - în măsura în care partenerii mai apucă să strecoare şi ei câte-o replică -, banchet la care sunteţi invitaţi să participaţi prin lectura acestei cărţi.
Ioan-Pavel Azap

Alunecînd pe nasul lui Cyrano, ca pe-un tobogan, pînă-n strachina cu salată de boeuf...

Parafrazîndu-l pe Pavel Azap, cel care s-a încumetat să semneze prefaţa la volumul ghiduş intitulat Trompetistul care semăna cu Melchiade, afirm fără nici o ezitare, că o nouă carte de proză scurtă semnată de Radu IM este pentru mine (ceea ce vă doresc aşijderea) un adevărat prilej de bucurie. Să nu uit să precizez, e al doilea volum de proză al autorului în care editura clujană Limes îşi angajează prestigiu, tirajul primului, (Osmoze, 2008) fiind epuizat. Dincolo de aferentele mele cîrcoteli (inerente cînd este vorba de Radu IM, el însuşi un cîrcotaş de rang...), recunosc că autorul reuşeşte, în cele din urmă, să-mi capteze atenţia cu paginile sale şi să mă facă curios... Chiar şi-n momentele cînd îmi provoacă adevărate puseuri de furie! Păi, nu se mai poate, stimaţi cititori, care sînteţi calmi şi înţelepţi, să deschid şi această nouă carte de proză şi să dau, pentru a mia oară!!!, peste... Radu Cosaşu, devenit o adevărată obsesie (oare nu s-a transformat deja, prin repetiţie, într-o tipică ”rimenească”... autoironie?) care mă năuceşte, de-a dreptul... Atît de tare e năuceala încît, pe bune, următorul meu volum de publicistică (aflat încă sub tipar, unde? N-o să ghiciţi! Tot la editura Limes) l-am dedicat lui... Radu Cosaşu! Ăsta da masochism intelectual (prin influenţă), prea stimaţi cititori! Dar Radu IM se absolvă, pînă la urmă, în faţa mea de aceste provocări prin dedicaţiile existente la fiecare bucată din volum, dedicaţii cu parfum de poezie (uneori cu parfum de femeie...) ori cu arome magice: für die Zauberin (vrăjitoarei, pă româneşte), duhurilor mele transparente, fetelor cu numele de Lia, demiurgului din Macondo, o dedicaţie unei reţete de salată de boeuf (superb!) şi, mai ales, dedicaţia simplă pentru Miriam. Un nume pe care-l îndrăgesc nespus (are o muzicalitate uşor misterioasă...), toate femeile pe care le-am cunoscut cu acest nume sînt frumoase, de-o sensibilitate aparte, acumulînd şi contraste surprinzătoare în fiinţele lor cînd gingaşe, cînd aspre şi încăpăţînate, cînd prea lucide, cînd prea nebunatice.
Prin lanurile de porumb (crescute aproape de cele de secară...) ale prozei lui Radu IM, mişună personaje pitoreşti, bine conturate, de variate caractere şi variate... carate, pline de umor, tembele ori suspect de inteligente, vorbind cînd in jargon de cartier, cînd în ”jargon” de Larousse, comentînd viaţa de zi cu zi ori una imaginară, cu aceeaşi dezinvoltură. Ele se numesc, de exemplu, Petru Alupei, Kuki Scully, Ciprian Zărnescu ori Bercu Leibowitz.
În noul volum, Radu IM se doveşte stăpîn pe arta dialogului. Jocul replicilor, cînd scurte, cînd lungi, în ritmuri variate, antrenante, nu-ti dau răgazul să te plictiseşti, ceea ce nu e puţin lucru. Deasemenea, autorul a mai renunţat la prea multă ”teorie”, în favoarea poveştii, a întîmplării, a... prozei. Are stil, are eleganţă atunci cînd vrea, are impertinenţă atunci cînd trebuie, are ironie şi autopersiflare necesare unui adevărat profesionist. Căci de nu le avea pe acestea, mai bine se apuca de zugrăvit. Activitate care, cît de cît, i-ar fi adus un cîştig bănesc...
Nasul lunguieţ al lui Cyrano pare a se vîrî peste tot, chiar şi atunci cînd nu se vede, mirosind fiecare pagină, mormăind satisfăcut, ca un cunoscător. Ştie că autorul continuă să vieţuiască (încă de la primul volum...) pitit în lanul de porumb, cînd pîndind viaţa dureros de treaz şi de atent, cînd momăind, cînd de veghe, uneori uimit de propria-i umbră căci, nu-i aşa, pe noi cei de pe mioriticele meleaguri, mămăliga ne caracterizează cel mai bine, nu... lichidul ăla alb care se produce din secară.
Frumoasă copertă şi excelente ilustraţii, parcă născute din învălmăşeala cuvintelor, a propoziţiilor şi frazelor rimeniene, explodînd cu veselie pe paginile volumului. Alteori, am avut impresia că ele s-au scurs de pe zîmbetul maliţios al autorului.
Texte şi ilustraţii, formînd un tot unitar, capabil să ofere cititorilor momente de încîntare, să-l facă să spere că, poate, nu e chiar totul pierdut...
Radu Ţuculescu

Mă numesc Liviu Ovidiu Penea şi sunt autorul desenelor din volumul ce se lanseaza azi, aici… se numeşte Trompetistul care semăna cuMelchiade şi e, de fapt, un album de grafică, pentru care s-a scris câte un fel de legendă, un text pentru fiecare desen.
Fiind cu toţii prizonierii convenţiilor,,a ajuns azi în forma unei proze (poetice aş zice) illustrate. RIM, autorul textelor fiind prietenul meu de' vreo 30 de ani...
Radu cu înfăţişarea lui bonomă, un fel de Philppe Noiret în gestică, combinat cu Charlot înspirit, s-a născut bătrân... vezi expresia asta-mi aduce aminte de..., care face preambulul mai tuturor intervenţiilor lui. Face parte dintr-o categorie specială, de serie mică, a celor caracterizaţi de tenacitetea melcului, a celor cu mintea ca un dulap de drogherie cu o mulţime de sertare şi sertăraşe, care încap în cap. Ăsta e RIM, pe scurt.
De când îl ştiu eu, scrie... Şi tot de atunci am constatat că-i place MHS, dar că-l iubeşte pe Radu Cosaşu. Cred ca a citit de 30-40 de ori tot ce a scris RC. Altfel nu se explică.
De o bună bucată de vreme, aud tot mal des că RIM seamănă cu RC. Şi sunt tot mai rnulţi, pe zi ce trece, care o spun. ,Eu nu văd nici o asemănare... absolut nici una. Sunt chiar deosebiţi... ,
RC avea multe mătuşi...
RIM avea un motan (Vasile)...
RC e evreu, de naţionalitate bucureştean...
RIM e momârlan, de origine fizician...
RC a fost Belphegor (vreo 8 ani)...
RIM a fost vârf de atac libero… odată...
lui RC îi place football-ul...
RIM ţine cu Steaua…
RC nu dă interviuri. ..
RIM nu şi-a luat nici un interviu...
Şi aşa mai departe...

Dar am să vă spun visul secret al lui RIM...
El vrea să se întoarcă pe plaiurile natale...
Să lase fizica şi să se întoarcă la munca câmpului…
Se visează într-o înserare caldă, întorcându-se de la câmp, obosit, cu unealta pe umăr şl carul plln…
cu sandalele lui mari, păşeşte prin praful uliţei mari...
miroase a fum de coceni şi porumb copt…
două babe stau de vorbă la fântână...
una din ele, cu mâna la gură zice şoptit…
- uite-l, nană pe' Radu…
- care Radu?
- cosaşu’…
PNA, 10.06.2010

Gir literar (pe coperta IV-a):
Radu-Ilarion Munteanu este un Şerban Foarţă al prozei. Un artizan al cuvântului, neobosit experimentator de formule noi, mereu gata să încerce alte şii alte combinaţii niciodată întâlnite. Un autor pentru cei deschişi către nou, dispuşii să încerce şi alte drumuri decât marile bulevarde ale literaturii. Jargonul dependenţilor de calculator, înţelepciunea anticilor, operele demult canonizate, expresiile de cartier se regăsesc firesc în ţesătura epică a unui prozator pentru care adevărata viaţă este doar cea trecută prin filtrul literaturii.
Radu-Ilarion Munteanu este unul dintre acei autori de la care nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, dar care îţi oferă certitudinea reconfortantă că nu te vor dezamăgi.
Tudorel Urian

Fragment:
11. VARADERO

Pe malul oceanului imaginar un orb cânta jazz unei
călătoare. Grotesc, în jurul lor dansează poeţi bolnavi de delirium tremens, refulate despletite de vise, cu picioarele adânc înfipte-n falsul nisip şi-un papagal galben râde de toţi, scriind cu coada pe cerul plin de fumul speranţelor arse: sic transit gloria mundi...
Hestremadura.

Desi Ontario schimbase aerul. De pe malul altă dată păduros, acum urbanizat, al lacului nordic ce-i devenise patrie de adopţie, făcu un salt pe plaja albastră a litoralului, tot nordic, al unei insule caraibiene. O insulă ar fi complementul unui lac, tropicele ar fi un complement al nordului. Nimic mai potrivit pentru complementul anului de muncă, vacanţa, aşteptată uneori întreg anul. Dacă nu cumva mai mulţi ani. Cine ştie?

Abia instalată în hotelul rezervat străinilor, traversă liota de băştinaşi care ofereau îndoielnice servicii pentru un soi de peso convertibil, din care populatia nu avea legal dreptul să posede. Deşi cei mai multi reuşeau, de bine, de rău, să-şi procure cumva. Observă că un singur individ nu se mişcase din loc. Un bătrân, ai zice, prin contrast cu media aproape adolescentă a băieţilor străzii care asaltau orice străin descins din hotel, dar la o privire mai atentă nu foarte departe de vârsta ei. Pe care şi-o purta cu justificată mândrie. Omul semăna izbitor cu actorul-şansonetist din alte vremuri, Serge Reggiani. Aceeaşi privire vie, iscoditoare, atinsă de aripa melancoliei, ţâşnind dintr-o faţă despre care era greu să spui dacă era mai mult zbârcită sau mai mult ridată, cu o barbă de trei-patru zile, ca fotbaliştii, de lungime egală cu părul tuns. Îmbrăcat în zdrenţe foarte curate. Şi cântând dintr-o trompetă turtită, dar lustruită. Ciudat, fără o pălărie pentru colectat bănuţi în faţă. Desi Ontario se pomeni mergând aţă spre el. Căci recunoscuse vechi melodii ale lui Charlie Parker. Nici mai mult, nici mai puţin. Ştia bine că în Cuba poţi întâlni orice muzică, cu condiţia să fie lirică, melancolică, nostalgică, sentimentală sau în general de suflet. Dar Charlie Parker? Era aproape prea mult.

Desi Ontario se opri provocator în faţa cântăreţului, scoase dintr-un mic etui pescuit din sacoşa de plajă un medalion făcut dintr-un dolar găurit, de argint, datat 1906. Îl depuse, aplecându-se, cu un gest hibrid, amestec de dar princiar cu reverenţă, la picioarele goale, încrucişate turceşte, ale personajului şi susură: Play misty for me! Buzele părăsiră muştiucul trompetei boţite, radarele de cărbune lichid fixară musafira nepoftită, ba chiar o cântăriră. Desi Ontario simţi un tremur, pe care nu fu sigură că-l ascunse. Arătarea articulă, agale: Yeh… misty. Yo soy Varadero. El viejo. Cum o sa fii tu Varadero, Varadero e numele oraşului, în fine, al staţiunii, Crezi că eu o să mă apuc acuma să spun că mă cheamă Florida? Sunt obişnuit, señora, ca turiştii să considere numele meu oarecum neobişnuit. Şi nu, în nici un caz n-ar putea să vă cheme nici Florida, nici Florinda. Nici măcar Fleur, deşi aveţi aer de canadiană (de unde s-o vedea, Doamne?). Dacă acceptaţi serviciile mele de ghid, o să îndrăznesc să va rog să-mi pemiteţi să va spun señora Soledad. Acum, ascultaţi, mi-aţi cerut play misty for me. Şi din trompeta lucitoare începu a picura Ochy chornyia. Apoi trecu într-o melodie a lui Nat King Cole: Yo viendo unos ojos negros. Desi Ontario nu prea se prăpădea după melodiilea astea, foarte populare, gusturile ei muzicale erau mai sofisticate, iar individul îi făcea o impresie ambiguă. Pe negândite, trompeta părăsi buzele subţiri şi vocea voalată reluă temele melodice pe un text în spaniolă, care, însă, vorbea de o pereche de ojos verdes. Îşi aminti reflex de confuzia ce-o făcea unul din prietenii ei îndepărtaţi, care-i uitase, pur si simplu, culoarea oliv a ochilor. Pe semne fusese abordată de un localnic cu o treaptă mai rafinat decât vânătorii vulgari de pesos convertibili. Nimic straniu. Îi fu ciudă pe ea însăşi, ce-o apucase să-i dăruiească zbârcitului medalionul, vechiul ei dolar găurit? Undeva, în arière pensée, cuvintele îngânate de trompetist, se repercutară: ţine ochii tăi verzi deschişi când scufunzi capul tău rotund în mare, sfântul Anton te va proteja, de departe. De unde ştia ghiujul? Abia acum curioasă, Desi Ontario se smulse din faţa sosiei lui Serge Reggiani, îşi aburcă sacoşa de plajă pe umărul stâng şi demară decisă spre plajă. Mai erau câteva minute până la la ora când, pe alt meridian, aiuritul ce confundase culoarea oliv a ochilor ei avea să se roage în faţa statuii de ipsos a sfântului Anton de Padova, într-o biserică catolică, singuratecă, între zecile de biserici majoritare din cartier. Señora, usted habe olvidar el medallon, auzi vocea, care nu mai suna voalat, ci plin, timbrat, cu o neaşteptată autoritate. Piruetă, fără să se întoarcă. Arătarea se ridicase, îşi vîrâse trompeta într-o straiţă peticită, se apropie de ea cu mâna întinsă, ţinând dolarul găurit în palmă. Ochii negri, mărunţi, ascuţiţi, ascunşi între ţepii bărbii nerase de trei zile şi ai craniului tuns, se înşurubară în cei oliv. Desi Ontario nu se putu abţine să nu accepte discul de argint. Mi-l vei dărui numai după ce serviciile mele de ghid vor lua sfârşit şi numai dacă vei fi mulţumită, nu înainte. Dar mi-ai cântat la comandă. O, Yeh, misty, rânji omul, dând din cap. Fu a doua oară surprinsă de accentul care nici măcar nu era cel local, cubanezii pronunţau yeah fără efort. Alergă apoi spre plajă, cu medalionul în pumn. Fără să se mai preocupe de urmăritor. Bluza marinărească şi pantalonul lejer, de culoarea oului de raţă îi eliberară trupul elastic, strâns în costum de baie dintr-o singură piesă, de nuanţa pielii ei oacheşe, căzură peste sacoşa de plajă. Marea Caraibelor o îmbrăţisă. Câteva mişcări de crowl, pe sub valuri, o apropiară nu numai de Florida, ci de malul lacului pe care-l părăsise temporar. Cu ochii larg deschişi, sub undele de peruzea. Convenţia cu rugăciunea sincronizată a fost o aiureală, gândi, de fapt cred că am vrut să practic generozitatea cu prietenul meu de peste mări. Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt când un turbion iscat din senin o supse pieziş spre adânc. Reuşi să-şi păstreze ochii deschişi. Nisipul fundului mării venea spre ea rotindu-se. Când să-l atingă, se simţi trasă în sus, de glezne. Plămânii îi ardeau, privirea era pe punctul să i se întunece, când fu aruncată din valuri. Respiră lacom, reuşi să facă pluta, liniştindu-şi bătăile inimii, trimise o privire spre cer, apoi alte câteva mişcări de crowl o aduseră pe plajă, la punctul de plecare. Trompetistul şedea turceşte alături de hainele ei, aruncate pe sacoşa de plajă. Desi Ontario se feri să-l examineze prea atent, dar o privire piezişă o convinse că mâinile de pianist, picioarele de bushman alergător după antilope gnu şi faţa boţită, de sosie a lui Serge Reggiani păreau uscate. Deşi, îşi făcu socoteala că în cele cel puţin două minute cât adăstase ea deasupra bulboanei, soarele tropical ar fi avut timp să-i usuce cubanezului pielea secheletică, permiţându-i să-şi traga bulendrele pe el. Omul râse: Yeh… misty. Escucha, senora, escucha! Şi îngână, regăsindu-şi vocea voalată, acompaniindu-se în pauze la trompetă, pe o melodie a lui Django Reinhardt (ia uite, nu bănuiam că merge pe trompetă, gândi Desi Ontario), un text în spaniola lăbărţată şi leneşă a cubanezilor, o poveste ce-o convinse că da, soarele tropical îi uscase cântăreţului pielea scheletică, deoarce el o smulsese din vârtej. Aţi greşit amândoi, spunea textul melodiei lui Django, aţi greşit când aţi hotărât sincronizarea rugăciunii cu băgarea capului sub apă. Aţi ţinut seama numai de ora oficială a fusului, nu de timpul exact al meridianului fiecărui loc. Vrei o dovadă, spunea cântecul, vrei? Văd o siluetă care şade pe băncile acelei biserici, peste exact 17 minute va face o reverenţă în faţa statuii de ipsos a sfântului Antonio de Padova, îşi va împreuna mâninile şi va murmura. Văd rasa cafenie a sfântului trecând de pe statuie pe umerii siluetei, de sub glugă nu i se vor mai vedea decât câteva fire argintii din vârful bărbii. Iar statuia sfântului va lua canadiana plava a prietenului tău sîrb. Vino cu mine în larg, ştiu un sorb în care te vei putea menţine la orice înălţime vrei, câtă vreme va ţine rugăciunea. Nu mai vreau, mi-ajunge. Acum e ora de plajă, răspunse frivol Desi Ontario, şi chemă o negresă ce cutreiera plaja încercând să vândă flori. Cumpără o orhidee carmin, şi-o prinse după ureche şi zâmbi, privindu-şi medalionul găurit de argint. Care, nu se ştie de ce, arăta un veac mai târziu: 2006 în loc de 1906. atunci o fulgeră descoperirea că sfrijitul trompetist nu semăna cu Serge Reggiani, ci cu Melchiade.

Scoase din sacoşa de plajă cearşaful alb, îl întinse, nu găsi pietre pe plajă, îl fixă în trei colţuri cu muşuroaie de nisip. Când să pună sacoşa şi hainele pe al patrulea colţ, o pală de vânt stârnită la fel de neaşteptat ca sorbul din mare îi infăşură trupul elastic într-o îmbrăţişare a cearşafului şi Desi Ontario se pomeni zburând. Nu departe, tot în Varadero. Într-un crâng de palmieri, cu poteci de piatră, în faţa unei table de şah cât jumătatea unui teren de tenis. Cearşaful lunecă de pe trupul ei elastic şi se pierdu în vânt. Desi Ontario constată, deja mai puţin uimită, că se află îmbrăcată cu aceiaşi pantaloni de pânză, de culoarea oului de raţă şi acelaşi tricou vag marinăresc. Părul îi era încă umed, dar ochii oliv priveau tabla de şah, din spatele pieselor negre, prin lentilele unor ochelari pe care-i ştia în geanta de plajă. Partenerul de joc era îmbrăcat în uniformă albă, de paradă, cu galoane de colonel, iar din uniformă ieşeau mâini delicate, de pianist, picioale goale, de maratonist şi un cap boţit, cu barbă nerasă de trei zile şi păr tuns zero cu două săptămâni în urmă. Ochii negri, mici, rotunzi, zâmbiră, complice, trompeta turtită şi strălucitoare sună atacul şi cântăreţul de jazz ridică pionul alb din faţa regelui şi-l mută cu două pătrate înainte.

Partida se lungi odată cu umbrele palmierilor. Când nu se mai vedea mai nimic, colonelul care pretindea că poartă acelaşi nume ca staţiunea propuse reluarea ei a doua zi, la aceeaşi oră la care începuse. Şi n-o să dărâme nimeni piesele? Nimeni nu vede tabla de şah, toată lumea vede un pătrat de iarbă mărginit de poteci de piatră. Señora, permiteţi-mi să vă recomand restaurantul hotelului. E în patio, înconjurat de jocuri de apă, orchestra e condusă de nepotul meu, care tocmai a achiziţionat de la un grup de turişti dintr-o ţară care nici nu cred că există, un instrument cum n-am mai văzut: un hibrid de vioară la care e ataşată o goarnă. În zilele de duminică oferă un program folcloric, zice el, din acea ţară, nu-l credeţi, nici muzica aia nu există. Ba chiar s-a împopoţonat cu o pălărie caraghioasă, de pai, cu borul foarte îngust, o cămaşă albă, de borangic şi un brîu de lână în culori violente, predomină roşul. Nu cred să gustaţi aşa o bazaconie, comandaţi-i ce vă place, cântă şi jazz, spuneţi-i că unchiul lui, El viejo, vă e ghid în Varadero.

Desi Ontario îşi plimba ochii pe menu, n-o prea inspira nimic. Nici nu-i era, de fapt, foame. Se trezi întrebând dacă pot face salată de boeuf. Puteau. Chiar dacă nu era un fel uzual. Când i se aduse porţia, ceru două furculiţe. Ridică ochii, deasupra grădinii interioare a hotelului sclipeau stelele tropicelor. Simţi în urechea stângă murmurul vocii celui care se rugase la statuia de ipsos a sfântului Antonio de Padova, undeva, într-o ţară îndepărtată: If you built it, he would come. Nu era chiar ce aştepta ea, dar nu se putu abţuine să nu aprecieze humorul siluetei ce împrumutase rasa cafenie a călugărului sfânt. Clădi cu furculiţa din salata de boeuf ceva ce semăna cu un cal. Coborî ochii spre scaunul din faţa ei. Acolo, o umbră străvezie, luă a doua furculiţă şi mâncă, fără grabă, salata. Desi Ontario simţi o lumină şi ştiu că umbra îşi ia rămas bun. Am petrecut Crăciunul la Varadero, nu mi se poate întâmpla nimic rău, gândi.

A doua zi, în exact 17 mutări, îl făcu mat pe colonelul cu barbă nerasă de trei zile, la capătul unei combinaţii în care sacrificase un turn, ambii nebuni, pentru a da lovitura decisivă cu calul. Apoi îmbrăţişă calul, calul ei de lemn ciobit, râse din inimă, ciobitura se ascundea la sânul ei stâng. Colonelul plăti cinstit, oferindu-i o hartă a litoralului nordic, centrată pe Varadero, desenată pe scoarţa unui copac pe care Desi Ontario nu-l cunoştea şi pe care colonelul cu trompetă nu voi să-l dezvăluie.

Apoi fata înapoie calul negru tablei şi plecă voioasă la malul mării, unde o cubaneză grasă vindea tot felul de suveniruri. Cu faţa spre sud-est, Desi Ontario simţi că marea Caraibelor o salută cu smaraldul ce devenea verde închis pe măsură ce se apropia de coasta îndepărtată a Floridei.

Desi Ontario se frecă la ochi. Era sigură că taraba băştinaşei grase fusese singura pe sute de metri de plajă. Dar abia ce pusese în poşeta largă, din piele de caribu, cele câteva prostioare cumpărate de la negresa cu accent leneş, că văzu, alături, un negru scheletic, care nu putea aparţine acestor meleaguri. Arăta ca un kekuyu corcit cu un tootsie, craniul dolicocefal, lucios, lipsit de păr, reflecta orgolios lumina soarelui caraibean. Şedea în poziţie de lotus, iar pe covoraşul multicolor din faţa lui odihneau doar două siluete de abanos. Trăsăturile siluetelor fuseseră, asta era vizibil, mângâiate cu dragoste şi nostalgie. Sau asta e un pleonasm? Ce contează? Una din statuete o întruchipa, la o privire atentă, pe celebra actriţă Hollyday Golightly, interpetând rolul Audrey Hepburn, în călătorie, în care olandeza zburătoare se întrecuse pe sine. Când privirea uimită a Desiréei Ontario lunecă pe carnaţia strălucitoare, de abanos, a celei e-a doua statuete, înlemni literalmente. Era propriul ei portret, nud, cu braţele ridicate spre cer, oferindu-şi sânii vântului suav, stârnit de Golfstream, purtând o frunză magică de arţar în locul celei tradiţionale, de viţă. Un fior de pudoare o electrocută, orgastic, pe Desi Ontario. Se simţi ca şi cum ar fi ieşit din spuma mării tourquoise, în faţa întregii populaţii a globului, adunată pe plajă, iar miliardele de priviri i-ar fi invadat pielea neagră şi tare, de abanos, ca o lavă de furnici stacojii. Se controlă, suveran, întrebă de preţ. Kekuyul corcit îi susţinu, dign şi insolent, privirea oliv şi retorsionă suav: le vindea pe ambele sau deloc. Contra… un dolar găurit. Ştie că señora are acel dolar de argint, cu data schimbată. Pronunţa señora cu accent britanic, ceea ce-l făcea să pară şi mai autentic. Desi Ontario îşi aminti că atunci când fusese smulsă din fărâma de maelstrom local de către aschimodia ce semăna cu Melchiade şi se mirase că-l vede pe plajă, lângă hainele ei, cu cămaşa uscată, avea medalionul dolarului găurit strâns în pumn. Plonjă în sacoşa fără fund, care nu mai era din piele de caribu, ci piele de katamburu, ceea ce n-o mai miră defel, de pe malurile acum mâloase ale lacului Ciad, extrase dolarul găurit şi-l aruncă, puţin ciudoasă, pe covoraşul multicolor. Nu mai fu surpinsă când statuetele de abanos îi încăpură în sacoşă, dar frunza de arţar ce acoperea pubisul celei care nu semăna cu Holly Golightly o zgârie la deget, exact la încheietura unde, cu veacuri de singurătate în urmă, spinul unui trandafir alb, o făcuse să sângereze pe zăpadă. Claviatura kekuyului corcit se destinse într-un zâmbet viclean. Scoase dintr-o traistă moroşenească (sic!) două… doamne, ce altceva, două măşti, din mărgele în toate culorile curcubeului. Bonus pentru cumpărătorul inteligent, señora, rânji craniul scheletic, îmbiind-o să le încerce. Desi Ontario simţi că nu-şi mai poate desprinde tălpile de nisip. Împotriva propriei voinţe, îşi puse masca de călătoare, şi-şi simţi sufletul liber. Apoi, luă, iarăşi fără să vrea, atitudinea statuii de abanos ce-i semăna, cu braţele ridicate spre cerul caraibean, îşi simţi sânii eliberaţi de tricoul marinăresc, mângâiaţi de briza stârnită de Golfstream, îşi simţi pielea liberă, frunza magică de arţar, înlocuind-o pe cea de viţă, făcea acum parte din trupul ei elastic, triumfător. Potrivi masca dorului-dor peste cea de călătoare şi se simţi iubită de toată suflarea vietăţilor pe care bunul dumnezeu le-a înzetrat cu viaţă.

Simţi în cerul gurii giust de salată de boeuf. La Varadero e mereu Crăciun, mai apucă să gândească.

Ultima imagine pe care Desi Ontario şi-o aminti fu propria ei mână dreaptă, cu unghiile tăiate scurt, la pândă pe o suprafaţă neagră. Degetelei îi păreau braţele unei caracatiţe adormite, care stau cu toatele de veghe.

Apoi, la întoarcere, mai scurtă părându-i calea, o lungi cu lectura, într-un aeroport intermediar, a unui roman straniu, despre o flacără misterioasă.